14 ianuarie 2022in Noutati

Contracte

Contracte

ICCJ, Secţia a II a civilă,

decizia nr. 1182 din 13 mai 2021 (cuvinte cheie: contract de credit, credit de investiţii, ordonanţă preşedinţială, pandemie Covid, forţă majoră, caz fortuit)

Cerere de suspendare a obligaţiei de plată a ratelor contractului de credit de investiţii în contextul pandemiei COVID 19. Condiţii de admisibilitate în raport cu prevederile O.U.G. nr. 37/2020 privind acordarea unor facilităţi pentru creditele acordate de instituţii de credit şi instituţii financiare nebancare anumitor categorii de debitori

O.U.G. nr. 37/2020, art. 2 alin. (1), alin. (5), art. 3 alin. (4), art. 6 NCPC, art. 19

În condiţiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea economică i a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei şi a declarat, pe proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligaţiile de plată a ratelor de credit, în mod corect a fost admisă cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020   decembrie 2020.

Speţa: Prin cererea formulată de reclamantul Aeroportul Internaţional A. R.A. în contradictoriu cu pârâta B.   Sucursala Cluj Napoca s a solicitat, în temeiul art. 997 C. proc. civ., obligarea pârâtei la aprobarea cererii de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014   pentru o perioadă de 9 luni (aferente perioadei aprilie 2020   decembrie 2020), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 839 din 7 iulie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. RA în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pârâta să aprobe cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de investiţii nr. RQ14051144693729 încheiat la data de 21 mai 2019 pentru perioada aprilie decembrie 2020; a obligat pârâta să plătească în favoarea statului suma de 19.042,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru de a cărei reducere a beneficiat reclamanta; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 19.042,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 526 din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de B. SA; a admis apelul incident declarat de A. RA împotriva unor considerente din sentinţa civilă nr. 839 din 7 iulie 2020 şi, în consecinţă, a dispus

înlăturarea din considerentele sentinţei a următoarelor considerente: „Însă, va fi apreciată ca întemeiată apărarea pârâtei în sensul că suspendarea nu se poate dispune în modalitatea solicitată de către reclamantă prin cererea de transformare a ordonanţei preşedinţiale într o cerere de drept comun, respectiv pentru o perioadă de 9 luni stabilită de la momentul rămânerii definitive a hotărârii deoarece o astfel de solicitare este contrară prevederilor legale care permit ca suspendarea să se facă pe o perioadă de maxim 9 luni cuprinsă în intervalul aprilie decembrie 2020”; a obligat intimata B. SA să plătească apelantului A. RA suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

(…) Potrivit prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 37/2020, obligaţia de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se suspendă la cererea debitorului cu până la 9 luni, dar nu mai mult de 31 decembrie 2020.

Condiţiile de fond pentru acordarea acestor facilităţi, potrivit art. 6 constau în: întreruperea de activitate (totală sau parţială, determinată de deciziile adoptate de autorităţile publice competente), deţinerea unui certificat de situaţii de urgenţă sau certificate pentru situaţii de urgenţă (prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau întreruperea parţială sau totală a activităţii) şi faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă, aspect probat cu extras de pe pagina web a ONRC.

În ce priveşte condiţia existenţei forţei majore care a generat o afectare a veniturilor obţinute de debitor, instanţa de apel a apreciat că aceasta poate şi trebuie să formeze obiectul analizei instanţei de judecată, în eventualitatea unui litigiu între părţile care au încheiat contractul de credit, deoarece nu orice întrerupere de activitate sau reducere a veniturilor cu 25% este aptă să constituie o premisă pentru acordarea facilităţilor la plata ratelor de credit, ci doar acelea care au fost determinate de situaţia gravă generată de criza COVID 19.

Situaţia epidemiologică internaţională determinată de răspândirea coronavirusului SARS CoV 2 la nivelul a peste 150 de ţări, printre care şi ţara noastră, constituie o realitate ce nu poate fi negată.

Situaţia generată de pandemia COVID 19, care a determinat limitări ale activităţii unor persoane juridice, fie prin efectul deciziilor autorităţilor competente, fie inerente în noul context epidemiologic, constituie o împrejurare exterioară contractului încheiat de părţi, care a fost aptă să se repercuteze, uneori în mod grav, asupra capacităţii de plată a debitorului şi, în final, asupra modului de derulare a raporturilor contractuale.

Din economia dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2020 reiese faptul că, deşi legiuitorul a făcut o aplicaţie particulară a forţei majore în contractele de credit aflate în derulare, nu a reglementat efectele forţei majore în maniera în care dispun prevederile de drept comun.

Pentru a se putea dispune suspendarea obligaţiilor de plată a debitorului, la cererea acestuia, prevederile O.U.G. nr. 37/2020 nu au impus ca şi condiţie imposibilitatea de executare a obligaţiei de plată, ci doar o dificultate în onorarea acesteia, cauzată de scăderea veniturilor debitorului fie prin înregistrarea unor venituri inferioare celor obţinute în perioada precedentă, fie prin restrângerea activităţii economice derulate.

Intenţia legiuitorului prin reglementarea unor facilităţi la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s ar afla în imposibilitate de susţinere a costurilor creditului datorită situaţiei generate de criza Covid 19, ci a fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid 19, aceşti debitori să se îndrepte spre faliment.

Prin hotărârile adoptate la nivelul conducerii aeroportului s a aprobat suspendarea temporară a contractelor de muncă ale unor salariaţi ca urmare a efectelor pandemiei, respectiv reducerea activităţii, reducerea programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, precum şi suspendarea achiziţionării unor documentaţii tehnice aferente obiectivelor de investiţii şi a unor echipamente şi utilaje. Toate aceste împrejurări evidenţiază faptul că activitatea economică a reclamantului a fost afectată de criza generată de răspândirea virusului SARS CoV2.

Deoarece intimatul a îndeplinit condiţiile cumulative prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020, se impunea admiterea cererii sale de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii nr. RQ14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de 9 luni aferente perioadei aprilie 2020   decembrie 2020.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. SA, criticând o sub următoarele motive de nelegalitate: Recursul nu este fondat.

O.U.G. nr. 37/2020 a fost adoptată având în vedere Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, prin care s a instituit starea de urgenţă pe o perioadă de 30 de zile, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS COV  2, context în care s a considerat că, în scopul prevenirii răspândirii virusului şi pentru limitarea efectelor negative ale acestuia trebuie luate a serie de măsuri care vor viza sectorul sănătăţii publice, educaţiei, protecţiei sociale, precum şi măsuri de limitare a efectelor negative determinate de limitarea sau

întreruperea activităţilor socioeconomice. O.U.G. nr. 37/2020 este un act normativ adoptat în situaţia excepţională determinată de pandemia de coronavirus.

Aceasta reprezintă legea specială faţă de dispoziţiile de drept comun prevăzute de Codul civil. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 37/2020 „obligaţia de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la

data de 30 martie 2020, se suspendă la cererea debitorului pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună şi maximum 9 luni”.

Norma cuprinsă în ordonanţă are caracter imperativ, astfel că instanţa nu trebuia decât să verifice îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020.

Aşa fiind, suspendarea operează în temeiul legii, dacă debitorul îndeplineşte condiţiile enumerate în O.U.G. nr. 37/2020. Legea nu distinge, în afara condiţiilor enumerate la art. 6, necesitatea analizei oportunităţii din partea băncii creditoare, nu este necesar acordul băncii pentru a se dispune suspendarea plăţii.

Pe de altă parte, în O.U.G. nr. 37/2020 nu este prevăzută condiţia analizei existenţei cazului de forţă majoră, respectiv a imposibilităţii fortuite de executare.

Banca susţine că A. putea şi poate să îşi achite ratele, însă pentru a beneficia de facilitatea suspendării la plată, legea prevede obligaţia debitorului de a nu avea rate restante. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 5 din O.U.G. nr. 37/2020, facilitatea poate fi acordată doar pentru creditele care nu înregistrează restanţe la data instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României sau debitorii au efectuat plata acestor restanţe până la data solicitării suspendării obligaţiei de plată.

În mod corect a reţinut Curtea de apel faptul că O.U.G. nr. 37/2020 nu impune ca şi condiţie imposibilitatea de executare a obligaţiei de plată, aceasta practic ar echivala cu starea de insolvenţă a debitorului, ori tocmai legea stabileşte în mod expres că debitorul trebuie să nu se afle în stare de insolvenţă.

Condiţiile de fond prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 pentru a se acorda facilităţile la plată sunt: întreruperea de activitate (totală sau parţială), deţinerea

unui certificat de situaţii de urgenţă prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau întreruperea parţială sau totală a activităţii şi faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă.

Este de necontestat faptul că activitatea aeroporturilor a fost unul dintre sectoarele cele mai afectate de pandemia de COVID 19, traficul aerian fiind oprit aproape complet în toată Uniunea Europeană, inclusiv în România, din cauza măsurilor aplicate în vederea diminuării impactului tipului de risc, materializate prin restricţii de zbor şi de trecere a frontierei.

S a reţinut în mod corect de către instanţa de apel faptul că intenţia legiuitorului prin reglementarea unor facilităţi la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s ar afla în imposibilitate de susţinere a costurilor creditului datorită situaţiei generate de criza Covid 19, ci a fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid 19, aceşti debitori să se îndrepte spre faliment.

Practic scopul intervenţiei legiuitorului a fost aceea de acordare a unor măsuri de protecţie în scopul diminuării efectelor negative pe care pandemia Covid 19 le a determinat în mediul economic, astfel ca agenţii economici să îşi menţină o situaţie economico financiară relative stabilă şi să se evite situaţia intrării acestora în insolvenţă.

Este de reţinut în acest context faptul că A. a luat măsuri de reducere a personalului de reducere a programului de muncă şi corelativ a veniturilor, de anulare a unor procedure de achiziţie publică sectorială, toate acestea pentru a

continua activitatea şi a plăti ratele de credit în contextual pandemiei Covid 19, care prin restricţiile impuse a generat o restrângere drastică a activităţii.

Întrucât intimatul a îndeplinit condiţiile cumulative prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 în mod correct a fost admisă cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020   decembrie 2020.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Critica recurentei privind motivele contradictorii care rezultă din faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut că analiza incidenţei forţei majore se face în concret, analiza condiţiilor forţei majore se limitează la condiţiile formale impuse de ordonanţă, fără a se putea analiza pe fond existenţa imposibilităţii de executare   este nefondată.

Raţionamentul juridic al instanţei de apel este corect. Astfel, O.U.G. nr. 37/2020 nu impune printre condiţiile prevăzute la art. 6 imposibilitatea fortuită de executare.

Potrivit art. 3 alin. 4 din ordonanţă   „Creditorul analizează solicitarea şi o aprobă în condiţiile prevăzute în normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

În condiţiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea economică i a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei şi a declarat, pe proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligaţiile de plată a ratelor de credit, în mod corect s a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 37/2020 şi s a dispus suspendarea obligaţiilor de plată aferente contractului de învestiţii nr. RQ 14051144693729 încheiat la 21 mai 2019 pentru perioada aprilie   decembrie 2020.

Faţă de toate aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Citeste mai multe
21 septembrie 2021in Noutati

Prescripţie extinctivă

ICCJ, secţia a II a civilă,

decizia nr. 1628 din 23 iunie 2021

(cuvinte cheie: prescripţie extinctivă, contract de credit, taxă de timbru, putere de lucru judecat, prejudiciu, principiul disponibilităţii, dobândă legală)

Pierderea şansei de a obţine un câştig. Momentul ivirii prejudiciului. Efecte asupra începutului cursului prescripţiei dreptului material la acţiune

NCC, art. 2523, art. 2528

În cazul în care prin acţiunea în pretenţii formulată se solicită acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei contractuale a băncii de a ridica ipoteca asupra imobilului   bun în legătură cu care reclamanta a pierdut oportunitatea de a vinde la un preţ determinat printr un antecontract încheiat în anul 2010  , prejudiciul suferit fiind determinat de diferenţa dintre preţul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului şi cel efectiv obţinut în anul 2017 din vânzarea imobilului, concretizată ca pierdere a sansei de a câştiga prin vânzare preţul mai cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la data vânzării, dată la care s a născut şi dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ., pentru a se considera prescris dreptul material la acţiune.

Speţa: Prin cererea înregistrată la 20.06.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de prejudiciu material suferit de aceasta, ca urmare a nerespectării clauzelor contractelor de credit nr. 113/2006 şi nr. 69/2007, la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3726/11.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V a civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a reţinut cauza spre rejudecare, în vederea evocării fondului.

Rejudecând cauza după evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 2202/19.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, reprezentând debit principal, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la 04.07.2017 până la data plăţii efective a debitului principal, a luat act că reclamanta şi a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea celor două decizii pronunţate în apel.

Recursul nu este fondat.

Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deduce instanţei de

control judiciar aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează începutul prescripţiei extinctive, respectiv art. 2528 C.civ., care a determinat soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei în apel, prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019.

Recurenta arată că deşi instanţa de apel s a raportat la reperul obiectiv pentru a stabili începutul prescripţiei, totuşi, a avut în vedere momentul la care reclamanta putea cunoaşte paguba, aplicând, în esenţă, criteriul subiectiv.

Aşadar, instanţa de apel a avut în vedere data la care reclamanta a cunoscut paguba, ca fiind data înstrăinării imobilului. Această abordare este, în opinia recurentei, greşită, întrucât instanţa de apel trebuia să aibă în vedere momentul obiectiv al pretinsului prejudiciu, care corespunde datei de 26.03.2013, dată la care, pârâta recunoscându şi culpa, a eliberat adresele de radiare a ipotecii constituite în favoarea sa asupra imobilului. Că aceasta este data obiectivă a cunoaşterii pagubei rezultă şi din faptul că reclamanta a acţionat B. S.A. în judecată prin acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, în care a indicat toate elementele componente ale prejudiciului încercat. Şi în acel proces, ca şi în cel pendinte, S.C. A. S.R.L. a afirmat că prejudicial suferit este determinat de diferenţa dintre valoarea de piaţă

a bunului la nivelul anului 2010 şi cel la care ar fi putut fi tranzacţionat în anul 2013, aşadar aceasta a cunoscut,existenţa unui prejudiciu încă din acel moment, chiar dacă nu a avut capacitatea de a l demonstra.

Este greşită, din punctul de vedere al recurentei, şi constatarea instanţei de apel referitoare la împrejurarea că imobilul nu putea fi înstrăinat în anul 2013 din cauza notării în cartea funciară a somaţiei de executare, deoarece aceasta nu a reprezentat un impediment propriu pentru vânzare. Aşadar, întrucât reclamanta avea posibilitatea efectivă de a vinde imobilul, chiar în aceste circumstanţe, cu acordul creditoarei care începuse executarea silită, pasivitatea acesteia nu poate permuta data începutului prescripţiei; de altfel, recurenta a subliniat că însăşi vânzarea din 2017 a fost realizată în aceleaşi condiţii.

Raportat la acest motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a plecat de la aceeaşi

repere, examinând prescripţia. A constatat că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei este 04.07.2017, data care corespunde vânzării apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, Str. X, nr. 69A şi că, din punct de vedere obiectiv, paguba putea fi cunoscută de reclamantă la data la care aceasta a avut posibilitatea reală de a vinde, adică la care a încetat orice împiedicare la vânzare. S a reţinut că nu poate fi imputată reclamantei o pasivitate în demersal de a vinde, întrucât pârâta demarase executări silite care constituiau un real impediment la vânzare din cauza indisponibilizărilor existente în cartea funciară, executări care s au dovedit nelegale în procese judiciare specifice, dar şi că pârâta nu a dovedit pe tot parcursul procesual

o deschidere amiabilă pentru facilitarea vânzării bunului în discuţie.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că prin prezentul demers judiciar S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea B. S.A. la plata sumei de 150.000 euro şi dobândă legală, reprezentând prejudiciul pentru neexecutarea obligaţiei contractuale a pârâtei de a ridica ipoteca supra unor imobile, între care şi cel situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, bun în legătură cu care a pierdut oportunitatea de a vinde la un preţ determinat printr un antecontract încheiat în anul 2010. A arătat reclamanta că, din cauza acestui fapt şi a împrejurării că, şi după rezolvarea diferendului pe cale judiciară   soluţionat definitiv prin

decizia civilă nr. 700/28.02.3013, nu a putut vinde bunul decât în anul 2017 din cauza unor executări silite nelegale, prejudiciul suferit fiind determinat de diferenţa dintre preţul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului şi cel efectiv obţinut în anul 2017 din vânzarea imobilului.

Întrucât disputa litigioasă poartă, subordonat motivului de recurs, asupra începutului cursului prescripţiei extinctive pentru reparaţia solicitată, Înalta Curte arată că este util să reamintească părţilor că dreptul material la acţiune   ataşat dreptului la reparaţia cauzată de încălcarea unei obligaţii preexistente   se naşte, nu la data săvârşirii faptei care constituie elementul material al ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete. Acestei reguli i se ataşează principiul statuat în art. 2523 C.civ.,

prin care se stabileşte că „Prescripţia începe să curgă ladata când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

Aşadar, se disting două repere legate de prescripţie:   cel al producerii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune sancţionate cu prescripţie şi   începutul prescripţiei acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acţiune, cunoscându l, are posibilitatea reală de a acţiona. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripţie, deoarece, logic, nu poate fi sancţionată pasivitatea exercitării unui drept la acţiune încă nenăscut.

La rândul lui, art. 2528 C.civ. arată că după ivirea prejudiciului, titularul dreptului la acţiune poate să acţioneze, ca moment care marchează începutul prescripţiei la data când păgubitul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; într adevăr, legiuitorul stabileşte două momente alternative de început a prescripţiei, cum distinge şi recurenta, unul subiectiv, altul obiectiv.

Niciuna dintre părţile litigiului nu contestă că fapta pârâtei a constat în executarea cu întârziere a obligaţiei de radiere a ipotecii înscrise în favoarea reclamantei în cartea funciară, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, proprietatea reclamantei, pentru ca acesta să poată fi vândut   executare care s a realizat abia la 26.03.2013   ori că autorul acesteia este pârâta.

Disputa poartă însă asupra momentului ivirii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune şi, implicit, condiţionează începutul prescripţiei.

Sub acest aspect, recurenta susţine că producerea prejudiciului s a realizat la 26.03.2013, data la care pârâta a emis adresa pentru radierea ipotecii, iar instanţa de apel a considerat că acest moment se identifică cu cel la care vânzarea bunului a fost încheiată, 04.07.2017.

Înalta Curte arată că, în dinamica ilicitului, 26.03.2013 reprezintă momentul la care, executându şi obligaţia, elementul obiectiv al faptei ilicite este epuizat, însă acest moment nu este cel al ivirii prejudiciului.

Deşi recurenta arată că afirmaţia sa are ca suport cele statuate prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/3/2012, în care S.C. A. S.R.L. a cunoscut toate elementele răspunderii, acţionând în justiţie pentru repararea prejudiciului determinat de faptul ilicit în discuţie, totuşi, instanţa supremă arată că prin decizia irevocabilă pronunţată în acest dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 199/06.02.2017, se impune cu autoritate de lucru judecat o dezlegare contrară. Statuând asupra unor chestiuni litigioase cu caracter decisiv în planul deciziei pronunţate, prin decizia amintită, s a reţinut că „ […]

Concret, deşi erau îndeplinite condiţiile pentru a fi radiate sarcinile în anul 2010, banca şi a executat cu întârziere această obligaţie, abia în anul 2013. Însă, deşipârâta, cu vinovăţie, şi a executat cu întârziere o obligaţie contractuală, instanţa de apel a dispus indemnizarea unui prejudiciu inexistent, în condiţiile în care nu se putea stabili o legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei şi pretinsa pagubă. Astfel, a reţinut că reclamanta a pierdut şansa de a obţine un câştig, pe care l a cuantificat ca fiind diferenţa dintre preţul pe care l ar fi primit prin vânzarea celor două imobile în anul 2010 şi preţul net inferior, optenabil în 2013, ca urmare a deteriorării pieţei imobiliare. Or, spre deosebire de reclamanta I., care,

într adevăr, a vândut propriul imobil în 2014, la un preţ inferior, imobilele în discuţie se află încă în patrimonial intimatei S.C. A. S.R.L., putând fi valorificate în condiţiile pieţei imobiliare, aflate în ascensiune […]. Beneficiul nerealizat trebuie să reprezinte o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, chiar şi pierderea sansei de a obţine un câştig trebuie să aibă caracter cert, iar nu eventual. ”

Ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în faţa oricărei jurisdicţii ulterioare prin citatul redat este că, la data promovării acţiunii anterioare, instanţa a constatat că menţinerea bunului în patrimoniul S.C. A. S.R.L. face ca prejudiciul să nu fie cert, pentru că, vânzarea bunului nefiind realizată, acesta nu s a produs încă. Instanţa supremă a statuat că prejudiciul nu este nici sigur, datorită tendinţelor de creştere a preţurilor pe piaţa imobiliară, nu însă că acest prejudiciu nu are caracter posibil în viitor, iar această dezlegare nu este în sensul celor afirmate de recurentă.

Dimpotrivă, prin considerentele citate se impune că analiza instanţei în litigiul anterior a clarificat că în acel caz prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce, consecvent prezentelor considerente, impune concluzia că dreptul la acţiune nu era, pe cale de consecinţă, născut.

Din acest punct de vedere, aceleaşi considerente sunt regăsite şi în decizia nr. 1713/24.09.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2016, opusă de recurentă cu putere de lucru judecat în acest proces, decizie în care instanţa supremă a reţinut, validând considerentele instanţei de apel, că „în cauză nu există prejudiciu, în condiţiile în care imobilele nu au fost înstrăinate, deci, nu există premisa acordării despăgubirilor, întrucât nu se poate stabili dacă imobilele vor fi valorificate la un preţ inferior”.

Însă, prin vânzarea bunului imobil în anul 2017, pierderea şansei de a obţine un câştig, dacă faptul ilicit nu ar fi existat, s a concretizat iar prejudiciul nu mai are caracter eventual, ci se certifică în diferenţa de preţ pe care reclamanta a pierdut o ca efect al imposibilităţii de a vinde bunul la data prevăzută în antecontractul încheiat în anul 2010.

Concretizată aşadar ca pierdere a şansei de a câştiga prin vânzare preţul cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la 04.07.2017, dată la care s a născut şi dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ.

Pe aceste premise au fost corespunzător applicate dispoziţiile art. 2528 C.civ., reclamanta cunoscând atât

paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data producerii prejudiciului, 04.07.2017, moment în raport cu care acţiunea judiciară în acest dosar a fost introdusă înăuntrul termenului legal de prescripţie extinctivă de 3 ani, iar decizia instanţei de apel este legală.

De aceea, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte arată că este nefondat acest prim motiv de recurs,

care a vizat aplicarea greşită în apel a normelor de drept material referitoare la stabilirea datei la care prescripţia dreptului la acţiune şi a început cursul, iar acest motiv de casare va fi înlăturat.

Citeste mai multe
21 septembrie 2021in Noutati

Prescripţia răspunderii penale

Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, decizia nr. 63 din 20 ianuarie 2020 (cuvinte cheie: prescripţia răspunderii penale, infracţiune continuă, tulburare de posesie)

Tulburare de posesie Prescripţia răspunderii penale în cazul infracţiuni continue. Momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie

C. pen., art. 154 alin. (2)

Faţă de dispoziţiile art. 154 alin. (2) C. pen., în cazul infracţiunii continue, se impune a se stabili momentul epuizării infracţiunii pentru a se determina aplicabilitatea instituţiei prescripţiei răspunderii penale.

Infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen., săvârşită în modalitatea ocupării unui imobil prin strămutarea semnelor de hotar, în luna septembrie 2013 se consumă în momentul ocupării definitive a imobilului, epuizânduse la momentul la care încetează ocuparea fără drept a acestuia.

În condiţiile în care acţiunea de ocupare nu a încetat, nu a intervenit şi epuizarea infracţiunii, moment care este relevant pentru curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Ca atare, întrucât acţiunea

ilicită de ocupare a imobilului aflat în folosinţa părţii civile nu a încetat până la momentul judecării cauzei, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Speţa: Prin sentinţa penală nr. 213/26.07.2019 pronunţată în dosarul nr. […]/290/2017, Judecătoria Reşiţa a hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1), (6) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen. a dispus încetarea procesului penal fata de inculpatul A…, ca urmare a intervenirii decesului.

În baza art. 396 alin. (1), alin. (4) C. pr. pen., raportat la art. 256 alin. (1) C.pen, a aplicat inculpatei B…, pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „tulburare de posesie”.

În baza art. 83 alin. (1) şi (3) C. pen., a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 82 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.[….]. A admis acţiunea civila şi în consecinţă oblige inculpata B… la plata sumei de 2500 lei către partea civila C.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele: Inculpaţii A… şi B… prin contractul de vânzarecumpărare, autentificat sub nr. 753/15.03.2013, prin care numitul D…, în calitate de vânzător a transmis au dobândit dreptul de proprietatea asupra terenului înscris în CF nr. […] Reşiţa (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. […]), nr. top. […], în suprafaţă de 4316 mp, teren situat administrativ în extravilanul municipiului

Reşiţa, în locul numit […]. După încheierea contractului de vânzarecumpărare, numitul D… sa deplasat împreună cu inculpaţii A… şi B… la terenul ce a făcut obiectul vânzării. Cu această ocazie, D… ia pus practic în posesie, sens în care lea explicat celor doi suspecţi care sunt limitele de hotar, indicândule semnele de necomunitate şi vecinătăţile terenului pe care lau cumpărat. Cu toate că aveau cunoştinţă care sunt limitele de proprietate ale terenului pe care lau cumpărat de la D…, teren care se învecinează cu terenul închiriat de C…, numiţii A… şi B… au procedat în cursul anului 2013 la ocuparea unei părţi din imobilul teren aflat

în posesia petentului, sens în care au demontat porţile de acces, au desfiinţat şi au mutat gardul ce despărţea cele două imobile, ocupând astfel o suprafaţă de aproximativ 300 mp din terenul închiriat de C….

Persoana vătămată C… a deţinut imobilul teren în suprafaţă de 400 mp, teren situat în municipiul Reşiţa, în locul numit „[…]”, în baza contractului de închiriere nr. 2100/10.02.2006, încheiat cu Consiliul Local Reşiţa – Serviciul Public ”Direcţia

pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa” – Serviciul pentru Administrarea Terenurilor. Acest contract a fost prelungit dea lungul timpului, relevante în speţă fiind actele adiţionale nr. 5/2013, nr. 6/2014, nr. 7/2015, încheiate de C…, în calitate de locatar.[….]

În drept, fapta inculpaţilor A… şi B… care în cursul anului 2013 au demontat porţile de acces, au desfiinţat şi au mutat gardul ce despărţea imobilul proprietatea lor de terenul închiriat de C… ocupând astfel o suprafaţă de aproximativ 300 mp îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen.. [….]

Cu privire la legea penală aplicabilă, având în vedere faptul că, de la săvârşirea acestor infracţiunilor – şi până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit o nouă lege penală, instanţa de fond a analizat infracţiunea de tulburare de posesie în raport de legea determinată ca fiind mai favorabilă, conform art. 5 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa, inculpaţii A… şi B…, precum şi de partea civilă C.

Examinând sentinţa apelată atât prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că sunt fondate apelurile Ministerului Public, al inculpatului A… şi al părţii civile C… .[…]

Referitor la apelul declarat în cauză de către inculpaţi, curtea constată că numiţii A… şi B… au invocat prescripţia răspunderii penale, solicitând încetarea procesului penal.

Tulburarea de posesie este o infracţiune continuă, care se consumă în momentul ocupării definitive a imobilului, epuizându se la momentul la care încetează ocuparea fără drept a acestuia. În condiţiile în care, după cum rezultă din probele administrate în cauză, ocuparea imobilului aflat în folosinţa părţii civile nu a încetat nici în momentul de faţă, se poate constata că termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Prescripţia răspunderii penale presupune în mod esenţial stingerea raportului juridic penal după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârşirii faptei sancţionate penal, drept consecinţă a nesoluţionării cauzei în mod definitiv.

Înlăturarea răspunderii penale se produce în condiţiile prevederilor art. 153 şi următoarele C. pen., legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care săvârşesc infracţiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripţie prevăzute de legea penală.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt determinate în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile comise.

Ţinând seama de infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor, respectiv tulburare de posesie prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen., curtea, prin raportare la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., constată că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani.

Conform art. 154 alin. (2) C. pen., în cazul infracţiunilor continue, termenele de prescripţie încep să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii.

În condiţiile în care, după cum rezultă din probele administrate în cauză, ocuparea imobilului aflat în folosinţa părţii civile nu a încetat nici în momentul de faţă, se poate constata că termenul de prescripţie a răspunderii penale,

pentru infracţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, nici nu a început să curgă în privinţa inculpatei B…, inculpatul A… fiind decedat, astfel că nici nu poate fi pusă în discuţie împlinirea termenului de prescripţie.

Este adevărat faptul că în luna septembrie 2013, la momentul la care inculpaţii au ocupat terenul aflat în folosinţa părţii civile, infracţiunea de tulburare de possie s a consumat, însă, până la acest moment, în condiţiile în care acţiunea de ocupare nu a încetat, nu a intervenit şi epuizarea infracţiunii, moment care determină curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Pe cale de consecinţă, curtea nu va putea reţine intervenţia prescripţiei răspunderii penale în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente apelul declarat în cauză de inculpata B… a fost respins ca nefondat.

Citeste mai multe
16 septembrie 2021in Noutati

Insolvenţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Va civilă, decizia nr. 382 din 19 mai 2020

(cuvinte cheie: insolvenţă, opoziţie la deschiderea procedurii insolvenţei)

Insolvenţă. Opoziţie la sentinţa de deschidere pronunţată de instanţă la cererea unui alt creditor. Inadmisibilitate

Legea nr. 85/2014, art. 71 alin. (2) şi (2), art. 72

Legea nr. 24/2000, art. 47 alin. (1), art. 48 alin. (2)

Art. 71 alin. (2) Legea nr. 85/2014 privind opoziţia la deschiderea procedurii vizează expres deschiderea procedurii la solicitarea debitorului atâta timp cât alin. (2) al art. 71 nu poate fi aplicat autonom de alin. (1) al aceluiaşi articol care vorbeşte despre deschiderea procedurii la cererea debitorului.

Procedura deschisă la cererea unui creditor este reglementată la art. 72 din Legea nr. 85/2014, iar art. 72 nu prevede posibilitatea de formulare a unei opoziţii la sentinţa de deschidere pronunţată de instanţă la cererea unui alt creditor, opoziţie din partea unui alt creditor.

(…) Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, creditoarea BNP P.L.S. IFN S.A. a formulat opoziţie împotriva sentinţei civile 1062 din data de 20 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa prin care a fost admisă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditorul A.E.M. SRL împotriva debitoarei S.R. Î.I., solicitând revocarea sentinţei de deschidere, cu consecinţa respingerii cererii de deschidere a procedurii de insolventa împotriva debitorului.

Prin încheierea din data de 13 decembrie 2019, prima instanţă a respins opoziţia ca inadmisibilă, reţinând în motivarea soluţiei că potrivit art. 71 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, creditorii pot formula opoziţie la încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei la cererea debitorului, pentru a permite creditorilor să invoce orice motiv prin care să combată starea de insolvenţă a debitorului sau să conteste felul procedurii pe care a dispuso judecătorul sindic. În cauză, atâta timp cât deschiderea procedurii sa dispus la cererea unui creditor, nu a debitoarei, cererea reclamantei a fost considerată inadmisibilă.

Împotriva încheierii creditoarea BNP P.L.S. IFN SA a formulat apel, solicitând modificarea în tot a încheierii, cu consecinţa admiterii opoziţiei astfel cum este formulată; revocarea sentinţei de deschidere, cu consecinţa respingerii cererii de deschidere a procedurii de insolventa împotriva debitorului.

Prin decizia civilă nr. 382 din data de 19 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Va civilă a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, contrar susţinerilor apelantei şi în acord cu soluţia primei instanţe, că art. 71 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind opoziţia la deschiderea procedurii vizează expres deschiderea procedurii la solicitarea debitorului atâta timp cât alin. (2) al art. 71 nu poate fi aplicat autonom de alin. (1) al aceluiaşi articol care vorbeşte despre deschiderea procedurii la cererea debitorului.

Şi art. 47 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă prevede „Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie articolul. Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date”, iar art. 48 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă prevede „Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintro singură propoziţie sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului”.

Procedura deschisă la cererea unui creditor este reglementată la art. 72 din Legea nr. 85/2014, iar art. 72 nu prevede posibilitatea de formulare a unei opoziţii la sentinţa de deschidere pronunţată de instanţă la cererea unui alt creditor, opoziţie din partea unui alt creditor.

Faptul că acea creditoare ar avea un interes personal în respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de intimata debitoare nu are relevanţă, atâta timp cât interesul în sens juridic presupune, conform art. 33 C. pr. civ., să fie şi legitim, adică să se manifeste în limitele legii. Or, atâta timp cât Legea nr. 85/2014 nu reglementează această procedură a opoziţiei la îndemâna unui creditor şi în cazul admiterii cererii unui alt creditor de deschidere a procedurii, ci numai în cazul admiterii cererii debitorului însuşi, atâta timp cât în cauză sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei a fost pronunţată expres urmare a admiterii cererii unui alt creditor, prima instanţă nu avea dreptul să încalce Legea nr. 84/2014 şi să considere cererea admisibilă, doar date fiind interesele, în sens de dicţionar, ale contestatoarei.

Citeste mai multe

Discutați cu avocații noștri experți astăzi!

Contacteaza-ne
Facebook-f Twitter

Link-uri Utile

Contact Avocat Pitești

Abonare la Newsletter

    Copyright 2021, LegalRO - Avocat Pitești Radu Alexandru. Toate drepturile rezervate.