ICCJ, secţia a II a civilă,

decizia nr. 1628 din 23 iunie 2021

(cuvinte cheie: prescripţie extinctivă, contract de credit, taxă de timbru, putere de lucru judecat, prejudiciu, principiul disponibilităţii, dobândă legală)

Pierderea şansei de a obţine un câştig. Momentul ivirii prejudiciului. Efecte asupra începutului cursului prescripţiei dreptului material la acţiune

NCC, art. 2523, art. 2528

În cazul în care prin acţiunea în pretenţii formulată se solicită acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei contractuale a băncii de a ridica ipoteca asupra imobilului   bun în legătură cu care reclamanta a pierdut oportunitatea de a vinde la un preţ determinat printr un antecontract încheiat în anul 2010  , prejudiciul suferit fiind determinat de diferenţa dintre preţul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului şi cel efectiv obţinut în anul 2017 din vânzarea imobilului, concretizată ca pierdere a sansei de a câştiga prin vânzare preţul mai cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la data vânzării, dată la care s a născut şi dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ., pentru a se considera prescris dreptul material la acţiune.

Speţa: Prin cererea înregistrată la 20.06.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de prejudiciu material suferit de aceasta, ca urmare a nerespectării clauzelor contractelor de credit nr. 113/2006 şi nr. 69/2007, la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3726/11.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V a civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a reţinut cauza spre rejudecare, în vederea evocării fondului.

Rejudecând cauza după evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 2202/19.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, reprezentând debit principal, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la 04.07.2017 până la data plăţii efective a debitului principal, a luat act că reclamanta şi a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestor decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea celor două decizii pronunţate în apel.

Recursul nu este fondat.

Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deduce instanţei de

control judiciar aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează începutul prescripţiei extinctive, respectiv art. 2528 C.civ., care a determinat soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei în apel, prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019.

Recurenta arată că deşi instanţa de apel s a raportat la reperul obiectiv pentru a stabili începutul prescripţiei, totuşi, a avut în vedere momentul la care reclamanta putea cunoaşte paguba, aplicând, în esenţă, criteriul subiectiv.

Aşadar, instanţa de apel a avut în vedere data la care reclamanta a cunoscut paguba, ca fiind data înstrăinării imobilului. Această abordare este, în opinia recurentei, greşită, întrucât instanţa de apel trebuia să aibă în vedere momentul obiectiv al pretinsului prejudiciu, care corespunde datei de 26.03.2013, dată la care, pârâta recunoscându şi culpa, a eliberat adresele de radiare a ipotecii constituite în favoarea sa asupra imobilului. Că aceasta este data obiectivă a cunoaşterii pagubei rezultă şi din faptul că reclamanta a acţionat B. S.A. în judecată prin acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, în care a indicat toate elementele componente ale prejudiciului încercat. Şi în acel proces, ca şi în cel pendinte, S.C. A. S.R.L. a afirmat că prejudicial suferit este determinat de diferenţa dintre valoarea de piaţă

a bunului la nivelul anului 2010 şi cel la care ar fi putut fi tranzacţionat în anul 2013, aşadar aceasta a cunoscut,existenţa unui prejudiciu încă din acel moment, chiar dacă nu a avut capacitatea de a l demonstra.

Este greşită, din punctul de vedere al recurentei, şi constatarea instanţei de apel referitoare la împrejurarea că imobilul nu putea fi înstrăinat în anul 2013 din cauza notării în cartea funciară a somaţiei de executare, deoarece aceasta nu a reprezentat un impediment propriu pentru vânzare. Aşadar, întrucât reclamanta avea posibilitatea efectivă de a vinde imobilul, chiar în aceste circumstanţe, cu acordul creditoarei care începuse executarea silită, pasivitatea acesteia nu poate permuta data începutului prescripţiei; de altfel, recurenta a subliniat că însăşi vânzarea din 2017 a fost realizată în aceleaşi condiţii.

Raportat la acest motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a plecat de la aceeaşi

repere, examinând prescripţia. A constatat că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei este 04.07.2017, data care corespunde vânzării apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, Str. X, nr. 69A şi că, din punct de vedere obiectiv, paguba putea fi cunoscută de reclamantă la data la care aceasta a avut posibilitatea reală de a vinde, adică la care a încetat orice împiedicare la vânzare. S a reţinut că nu poate fi imputată reclamantei o pasivitate în demersal de a vinde, întrucât pârâta demarase executări silite care constituiau un real impediment la vânzare din cauza indisponibilizărilor existente în cartea funciară, executări care s au dovedit nelegale în procese judiciare specifice, dar şi că pârâta nu a dovedit pe tot parcursul procesual

o deschidere amiabilă pentru facilitarea vânzării bunului în discuţie.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că prin prezentul demers judiciar S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea B. S.A. la plata sumei de 150.000 euro şi dobândă legală, reprezentând prejudiciul pentru neexecutarea obligaţiei contractuale a pârâtei de a ridica ipoteca supra unor imobile, între care şi cel situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, bun în legătură cu care a pierdut oportunitatea de a vinde la un preţ determinat printr un antecontract încheiat în anul 2010. A arătat reclamanta că, din cauza acestui fapt şi a împrejurării că, şi după rezolvarea diferendului pe cale judiciară   soluţionat definitiv prin

decizia civilă nr. 700/28.02.3013, nu a putut vinde bunul decât în anul 2017 din cauza unor executări silite nelegale, prejudiciul suferit fiind determinat de diferenţa dintre preţul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului şi cel efectiv obţinut în anul 2017 din vânzarea imobilului.

Întrucât disputa litigioasă poartă, subordonat motivului de recurs, asupra începutului cursului prescripţiei extinctive pentru reparaţia solicitată, Înalta Curte arată că este util să reamintească părţilor că dreptul material la acţiune   ataşat dreptului la reparaţia cauzată de încălcarea unei obligaţii preexistente   se naşte, nu la data săvârşirii faptei care constituie elementul material al ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete. Acestei reguli i se ataşează principiul statuat în art. 2523 C.civ.,

prin care se stabileşte că „Prescripţia începe să curgă ladata când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

Aşadar, se disting două repere legate de prescripţie:   cel al producerii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune sancţionate cu prescripţie şi   începutul prescripţiei acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acţiune, cunoscându l, are posibilitatea reală de a acţiona. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripţie, deoarece, logic, nu poate fi sancţionată pasivitatea exercitării unui drept la acţiune încă nenăscut.

La rândul lui, art. 2528 C.civ. arată că după ivirea prejudiciului, titularul dreptului la acţiune poate să acţioneze, ca moment care marchează începutul prescripţiei la data când păgubitul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; într adevăr, legiuitorul stabileşte două momente alternative de început a prescripţiei, cum distinge şi recurenta, unul subiectiv, altul obiectiv.

Niciuna dintre părţile litigiului nu contestă că fapta pârâtei a constat în executarea cu întârziere a obligaţiei de radiere a ipotecii înscrise în favoarea reclamantei în cartea funciară, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, proprietatea reclamantei, pentru ca acesta să poată fi vândut   executare care s a realizat abia la 26.03.2013   ori că autorul acesteia este pârâta.

Disputa poartă însă asupra momentului ivirii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune şi, implicit, condiţionează începutul prescripţiei.

Sub acest aspect, recurenta susţine că producerea prejudiciului s a realizat la 26.03.2013, data la care pârâta a emis adresa pentru radierea ipotecii, iar instanţa de apel a considerat că acest moment se identifică cu cel la care vânzarea bunului a fost încheiată, 04.07.2017.

Înalta Curte arată că, în dinamica ilicitului, 26.03.2013 reprezintă momentul la care, executându şi obligaţia, elementul obiectiv al faptei ilicite este epuizat, însă acest moment nu este cel al ivirii prejudiciului.

Deşi recurenta arată că afirmaţia sa are ca suport cele statuate prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/3/2012, în care S.C. A. S.R.L. a cunoscut toate elementele răspunderii, acţionând în justiţie pentru repararea prejudiciului determinat de faptul ilicit în discuţie, totuşi, instanţa supremă arată că prin decizia irevocabilă pronunţată în acest dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 199/06.02.2017, se impune cu autoritate de lucru judecat o dezlegare contrară. Statuând asupra unor chestiuni litigioase cu caracter decisiv în planul deciziei pronunţate, prin decizia amintită, s a reţinut că „ […]

Concret, deşi erau îndeplinite condiţiile pentru a fi radiate sarcinile în anul 2010, banca şi a executat cu întârziere această obligaţie, abia în anul 2013. Însă, deşipârâta, cu vinovăţie, şi a executat cu întârziere o obligaţie contractuală, instanţa de apel a dispus indemnizarea unui prejudiciu inexistent, în condiţiile în care nu se putea stabili o legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei şi pretinsa pagubă. Astfel, a reţinut că reclamanta a pierdut şansa de a obţine un câştig, pe care l a cuantificat ca fiind diferenţa dintre preţul pe care l ar fi primit prin vânzarea celor două imobile în anul 2010 şi preţul net inferior, optenabil în 2013, ca urmare a deteriorării pieţei imobiliare. Or, spre deosebire de reclamanta I., care,

într adevăr, a vândut propriul imobil în 2014, la un preţ inferior, imobilele în discuţie se află încă în patrimonial intimatei S.C. A. S.R.L., putând fi valorificate în condiţiile pieţei imobiliare, aflate în ascensiune […]. Beneficiul nerealizat trebuie să reprezinte o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, chiar şi pierderea sansei de a obţine un câştig trebuie să aibă caracter cert, iar nu eventual. ”

Ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în faţa oricărei jurisdicţii ulterioare prin citatul redat este că, la data promovării acţiunii anterioare, instanţa a constatat că menţinerea bunului în patrimoniul S.C. A. S.R.L. face ca prejudiciul să nu fie cert, pentru că, vânzarea bunului nefiind realizată, acesta nu s a produs încă. Instanţa supremă a statuat că prejudiciul nu este nici sigur, datorită tendinţelor de creştere a preţurilor pe piaţa imobiliară, nu însă că acest prejudiciu nu are caracter posibil în viitor, iar această dezlegare nu este în sensul celor afirmate de recurentă.

Dimpotrivă, prin considerentele citate se impune că analiza instanţei în litigiul anterior a clarificat că în acel caz prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce, consecvent prezentelor considerente, impune concluzia că dreptul la acţiune nu era, pe cale de consecinţă, născut.

Din acest punct de vedere, aceleaşi considerente sunt regăsite şi în decizia nr. 1713/24.09.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2016, opusă de recurentă cu putere de lucru judecat în acest proces, decizie în care instanţa supremă a reţinut, validând considerentele instanţei de apel, că „în cauză nu există prejudiciu, în condiţiile în care imobilele nu au fost înstrăinate, deci, nu există premisa acordării despăgubirilor, întrucât nu se poate stabili dacă imobilele vor fi valorificate la un preţ inferior”.

Însă, prin vânzarea bunului imobil în anul 2017, pierderea şansei de a obţine un câştig, dacă faptul ilicit nu ar fi existat, s a concretizat iar prejudiciul nu mai are caracter eventual, ci se certifică în diferenţa de preţ pe care reclamanta a pierdut o ca efect al imposibilităţii de a vinde bunul la data prevăzută în antecontractul încheiat în anul 2010.

Concretizată aşadar ca pierdere a şansei de a câştiga prin vânzare preţul cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la 04.07.2017, dată la care s a născut şi dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ.

Pe aceste premise au fost corespunzător applicate dispoziţiile art. 2528 C.civ., reclamanta cunoscând atât

paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data producerii prejudiciului, 04.07.2017, moment în raport cu care acţiunea judiciară în acest dosar a fost introdusă înăuntrul termenului legal de prescripţie extinctivă de 3 ani, iar decizia instanţei de apel este legală.

De aceea, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte arată că este nefondat acest prim motiv de recurs,

care a vizat aplicarea greşită în apel a normelor de drept material referitoare la stabilirea datei la care prescripţia dreptului la acţiune şi a început cursul, iar acest motiv de casare va fi înlăturat.